PROLEGOMENE

Finalizată în Anno Domini 2016, la conjuncția centenarului Teoriei Relativității Generale (2015) cu semi-mileniul Reformei lui Martin Luther (2017) consecutiv intrării omenirii în galaxia Gutemberg, această carte celebrează Lumina  și Cuvântul. Întrucât Logosul este  și Persoană  și fenomen, iar Lumina are deopotrivă realitate ontologică  și gnoseologică, lucrarea demonstrează că între Biblie  și  Știință există o compatibilitate deplină  și o concordanță esențială.

Cele 66 cărți ale Sfintei Scripturi au fost scrise între secolele XV î. Hr.  și I d. Hr., de 39 de autori aparținând unor categorii socio-profesionale de mare diversitate în limbi  și culturi foarte diferite.

Creștinismul afirmă că lumea este reală  și că Dumnezeu, ființând în afara materiei, a dat legi acesteia  și a creat un univers cognoscibil, predictibil  și uniform, că l-a făcut pe om după chipul  și asemănarea Sa, personalitate autonomă aptă să comunice cu El,  și că El s-a relevat omului prin natură  și special prin Cuvânt.

Biblia nu legitimează o anumită  știință ci vorbește oamenilor astfel încât ei să-L poată înțelege pe Dumnezeu  și opera Sa conform propriei lor concepții despre lume  și viață. Miza acestei cărți o constituie credibilitatea revelațiilor lui Dumnezeu în natură  și Cuvânt decurgând din compatibilitatea  și concordanța lor.

Prima analiză răspunde întrebării dacă Biblia conține adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu transmis din generație în generație de-a lungul secolelor.

Exigența testului dovezilor interne asociază „prezumția de nevinovăție”  și folosirea resurselor primare cu lipsa contradicțiilor, pe o grilă de zece principii (acestea sunt: ceea ce nu a fost încă explicat, nu este neapărat inexplicabil; eventualele contradicții între Biblie  și  științe nu dovedesc că aceasta este falsă; contextul pasajului impune semnificația; pasajele clare le limpezesc pe cele mai puțin clare; Biblia este o carte pentru oameni  și are caracteristici omenești; o relatare incompletă nu este o relatare falsă;  Biblia nu aprobă tot ce este consemnat în ea; erorile prezente într-o copie nu constituie erori ale originalului; afirmațiile generale nu sunt în mod necesar afirmații universale; revelația ulterioară înlocuiește pe cea inițială). Asupra acestor principii, Gleason L. Archer Jr. a concluzionat astfel în prestigioasa “Enciclopedia of Bible Difficulties”, Zondervan Grand Rapids, 1982, pag.12: „… aproape orice problemă descoperită de om în Scriptură din timpurile străvechi până azi, a fost rezolvată într-o manieră perfect satisfăcătoare de însuși textul biblic sau, în alte cazuri de informații arheologice obiective.”

Examinarea credibilității Bibliei din perspectivă bibliografică a impus rigoarea critică a stabilirii numărului de manuscrise existente  și a timpului scurs de la momentul scrierii originalului până la cea mai timpurie copie existentă. Comparativ cu alte scrieri antice, lista celor 5.686 manuscrise grecești, parțiale sau totale ale Vechiului Testament, a celor peste 10.000 copii ale Vulgatei latine, a celor 9.300 versiuni timpurii în alte limbi, plus cele aproximativ 25.000 manuscrise din biblioteci  și muzee, este copleșitoare dacă avem în vedere că între celelalte scrieri antice, Iliada lui Homer circulă în doar 643 de copii, Istoriile lui Herodot  și Tucidide numără câte 8 copii, iar scrierile lui Platon sunt multiplicate în doar 7 copii. În volumul “The Bible Archeology”, Harper and Row, New York, 1940, pag. 288, Frederic G. Kenyon constată că „atât autenticitatea cât  și integritatea generală a cărților Noului Testament, pot fi considerate ca definitiv stabilite.”

Deși vechimea scrierilor textelor Vechiului Testament pare a complica interogația autenticității originalelor transcrise, Norman L. Geisler  și William E. Nix (în cartea “A General Itroduction to the Bible” – Moody Press, Chicago, 1968, pag. 241) observă că instrucțiunile masoretice (sec. V-IX d. Hr.) au întrecut în zel tot ce se putea imagina, realizându-se copii identice cu originalul. În lucrarea “Our Bible and the Ancient Manuscripts”, Eyre and Spottiswoode, London, 1939, pag. 38, Frederic G. Kenyon remarcă practica masoreților de a număra versetele, cuvintele  și literele fiecărei cărți, de a stabili cuvântul  și litera de la mijlocul ei, frecvența fiecărei litere  și controlul încrucișat ce excludea orice eroare a manuscrisului copiat, chiar  și semn sau fragment de literă.

Garanția absolută a acurateței textului Vechiului Testament a fost oferită în urma descoperirii în 1947 a celor 40.000 de fragmente cu înscrisuri de la Qumran, Marea Moartă. Dintre acestea, textul cărții lui Isaia datat de paleografi în anul 125 î. Hr. era identic cu copia din anul 916 d. Hr. al textului masoretic. „Biblia ebraică descoperită pe sulurile de la Marea Moartă s-a dovedit a fi identică cu copiile ei de mai tarziu…” (afirmă Gleason L. Archer Jr. în “A Survey of Old Testament Introduction”, Moody Press, Chicago, 1964, pag. 65). “Această exactitate nu poate fi egalată de niciuna dintre literaturile Orientului Apropiat”, scrie William F. Albright în “Recent Discoveries in Bible Lands”, Funk and Wagnalls, New York, 1955.

Însă, pe lângă examinarea veridicității interne  și bibliografice a unui document, testul dovezilor externe al credibilității acurateții  și autenticității sale, este socotit irefragabil. În această lumină abundă scrierile primilor creștini, lucrările unor scriitori necreștini din primele secole după Hristos,  și dovezile arheologice referitoare la toate cărțile biblice.

De incontestabilă valoare  științifică, lucrarea lui Norman L. Geisler  și William E. Nix: “A General Introduction to the Bible” (Moody Press, Chicago, 1963, pag. 353-354  și 430) contabilizează existența a peste 32.000 de citate din Noul Testament înainte de Conciliul din Nicea (325 d. Hr.) apreciind că „dacă nu ar exista astăzi nici un manuscris al Noului Testament, acesta ar putea fi reconstituit fie și numai din scrierile Părinților Bisericii de la început.” (Irineu, Clement din Alexandria, Origen, Tertulian, Hipolit iar mai apoi Eusebiu, Clement din Roma, Ciprian, Ignațiu, etc). Însă evaluarea relatărilor necreștine timpurii (Tacit, Suetoniu, Iosef Flavius, Thallus, Pliniu cel Tânăr, Împăratul Traian, Lucian din Samosata) confirmă că lumea primelor secole după Hristos „era pe deplin conștientă de evenimentele descrise în Noul Testament  și de afirmațiile făcute despre Scripturi” (Josh McDowell, Thomas Williams: „Relație prin Cuvânt”, Editura Scriptum, Oradea, 2008, pag. 269).

În volumul “Baker Encyclopedia of Christian Apologetics”, Baker Book House, Grand Rapids, 1998, pag. 384-385, Norman L. Geisler rezumă contribuțiile necreștine la confirmarea că: Iisus era din Nazaret, a dus o viață înțeleaptă  și virtuoasă, a fost răstignit în Palestina în timpul lui Pilat din Pont în vremea lui Tiberiu Cezar în perioada Paștelui, fiind considerat Regele Iudeilor, ucenicii Săi au fost încredințați despre Învierea Sa din morți după trei zile, dușmanii Săi au recunoscut că El săvârșea fapte neobișnuite, grupul Său restrâns de ucenici s-a răspândit rapid în lume ajungând  și la Roma, trăind o viață morală, respingând politeismul  și închinându-se lui Hristos ca Dumnezeu. „Este extraordinar că putem prezenta o schiță generală a celor mai importante fapte din viața lui Iisus pornind numai de la surse istorice laice” – conchide Gary Habermas în “The Istorical Jesus”, College Press, Joplin, 1996, pag. 206-207).

Limbajul probelor este completat de descoperirile arheologice din ultimele  șapte decenii. Privitor la Vechiul Testament, William F. Albright, unul din cei mai importanți arheologi din lume subliniază (în “The Biblical Period from Abraham to Ezra”, Harper and Row, New York, 1963) că „rar poți întâlni un istoric al vremurilor biblice care să nu fie impresionat de acumularea rapidă de date care vin în sprijinul caracterului istoric substanțial al tradiției patriarhale.” Între acestea sunt demne de reținut: distrugerea Sodomei  și Gomorei  și acoperirea lor de gudron de bitum (pucioasă) după o catastrofă produsă pe fundul actual al Mării Moarte (Norman Geisler, “Baker Encyclopedia of Christian Apologetics”, pag. 50-51); prăbușirea atipică, spre exterior, a zidurilor Ierihonului (John Garstang, “The Foundations of Bible History; Joshua, Judges” – R. R. Smith, Inc., New York, 1931, pag. 146); inscripțiile descoperite în 1994 privind Casa lui David  și Regele lui Israel  și cele referitoare la Belșațar, fiul lui Nabonid; resturile Arcăi lui Noe ce pot fi văzute la peste 4.000 metri înălțime pe muntele Ararat, în perioade de dezgheț; etc.

Constatarea că „Biblia este lucrarea cea mai bine documentată  și atestată din toată Antichitatea” (Josh McDowell and Thomas Williams, op. cit., pag. 279) se completează fără veleități exhaustive cu arheologia Noului Testament: Evanghelia lui Luca numește 32 de țări, 54 orașe  și 9 insule, fără a comite vreo eroare. Observația aparține părintelui arheologiei, Sir William Ramsay (Free: “Archeology of Bible History, pag. 317  și William F. Albright, “The Archeology of Palestine”, revista Penguin, Baltimore, 1960, pag. 127-128). Confirmată de lingviști (vezi Colin Hemer, “The Book of Acts in the Setting of Hellenistic History”, Eisenbrauns, Winona Lake, 1990, pag. 104-107), acuratețea detaliilor din Evanghelie  și Faptele Apostolilor face din Luca „un istoric pasionat care poate fi pus pe merit în rândul marilor scriitori ai grecilor” (E. M. Blaiklock: “The Acts of the Apostles”, William B. Eerdmans, Grand Rapids, 1959, pag. 89).

Iisus Hristos a citat din scrierile Vechiului Testament, iar Canonul Noului Testament era deja stabilit în secolul V d. Hr., fragmente din el circulând sub forma manuscriselor olografe în ebraică, greacă, latină, în număr mic, accesibile numai unor privilegiați. Ierarhiile eclesiastice ofereau         creștinătății tradiții păgâne, ritualuri, povești  și dogme ce nu se găseau în Biblie: nemurirea sufletului, starea conștientă a morților, cultul moaștelor  și obiectelor, purgatoriul  și chinurile veșnice, mătăniile, penitențe, practica indulgențelor. Urmărindu-se îndepărtarea creștinilor de iudaism s-a promovat mântuirea oamenilor prin propriile fapte,  și nu prin Hristos, omul fiind înstrăinat  și de Dumnezeu  și de Legea Sa, aceeași apostazie profesată de evrei, care sfida  și rațiunea  și bunul simț. Epoca de întuneric spiritual a Evului Mediu a fost caracterizată de o dominație despotică a Papei;  contestarea sa a generat persecuții cu peste 50 milioane de victime  și a frânat dezvoltarea generală a omenirii. Deși era demonstrat că Biblia este demnă de încredere privind activitatea creatoare a lui Dumnezeu, viața, moartea, Învierea  și divinitatea lui Iisus Hristos, relaționarea omului cu Dumnezeu era mediată de interpretarea Cuvântului Său de către omul muritor supus greșelii.

În Biblie era scris că „cerul  și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35), că omul trăiește cu Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4:4),  și care rămâne în etern (1 Petru 1:25),  și de aceea, debutul Reformei lui Martin Luther, în 1517, prin cele 95 teze din Wittenberg era întemeiat pe principiul Sola Scriptura. Al doilea principiu, Sola Fides, enunțat expres în fața Dietei din Worms se întemeia pe Cuvântul lui Dumnezeu din Habacuc 2:4  și Romani 1:17 (J. A. Wylie: “The History of protestantism”, cartea 1, cap. 4  și J. H. Merle D’Aubigné: “History of the Reformation in the Sixteenth Century”, cartea 17, cap. 2). Pe acest fond, principii creștini din Germania au formulat în 1529 celebrul protest la Dieta din Speier care proclamă pentru prima dată în istorie autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu asupra bisericii vizibile și, derivat din aceasta, principiul libertății de conștiință. Ulterior, Martin Luther a tradus Biblia în limba germană, și, întrucât Johannes Gutenberg tipărise prima Biblie la 30 Septembrie 1452, marșul ei triumfal s-a conjugat cu Reforma  și a dus la schimbarea cursului istoriei  și civilizației. Spargerea monopolului limbii latine asupra Bibliei  și tipărirea a peste 40.000 titluri până la finele secolului XV, a amplificat diviziunea muncii  și dezvoltarea minții umane. Biserica Catolică pretindea monopolul interpretării Bibliei,  și a interzis deținerea ei sub orice formă sub pedeapsa capitală la Conciliile din Toulouse (1229), Tarragona (1234), Konstanz (1415). Cuvântul lui Dumnezeu a declanșat astfel intrarea în era exploziei informației, stimulând apariția  și dezvoltarea fără precedent a  științei  și tehnologiei, a artelor  și progresul general al societății.

Credibilitatea revelației speciale a lui Dumnezeu (Biblia)  și ineranța ei fiind astfel dovedită, cele 500 de aserțiuni dezvoltate în această carte urmăresc a demonstra o credibilitate rezultând  și din compatibilitatea  și concordanța dintre aceste revelații (natura și Biblia).

Deși se pare că legile fizicii  și legile logicii ar ceda în imediatul infinității (în lumea fizicii)  și al eternității (în lumea spirituală), modalitățile tradiționale de înțelegere a raționalității operează cu o paradigmă diferită la nivelul fizicii cuantice și al Întrupării (înțeleasă ca mijloc de comunicare). Din perspectiva eternității, Dumnezeu privește înapoi, spre prezent,  și înainte, către început,             așteptându-l pe om la împlinirea vremii, ca destin al aceluia care-l acceptă. (Harry Poe  și Jimmy Davis: „ Știința  și credința creștină”, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2008, pag. 152).

Biblia prezintă lumea ca pe un produs natural al unui Creator care ne invită să-I descoperim lucrările.  Știința se definește ca sistem de cunoștințe bazat pe observație, dovezi empirice, explicații testabile  și predicții ale fenomenelor naturale, iar credința promovează cunoștințele obținute prin revelație, adică prin descoperirea lui Dumnezeu. Ele au obiecte diferite, dar nu se contrazic.  Știința încearcă să răspundă la întrebările: Ce?, Cum?, Când?, eventual Cu ce efecte?, iar credința rezolvă cea mai grea întrebare: De ce? Ele nu au nici același mediu de acțiune,  știința operând în minte, iar religia în suflet.  Știința nu poate verifica afirmațiile metafizice (ex: ideea că mai sunt și alte minți în afară de a ta, că lumea exterioară este reală, că a fost creată ieri), obiectivele  și aprecierile morale (ex: bun/rău), afirmațiile estetice (ex: frumos/urât, de ce s-a îndrăgostit Romeo de Julieta, de ce ne place Beethoven), matematica  și logica,  și chiar pe ea însăși, deoarece silogismul  științei include observațiile alături de ipoteze  și prezumții (The Cambridge Dictionary of Philosophy, ed. 2 Robert Audi). Constantele fundamentale ale fizicii  și chimiei au valori variabile prezumate,  și necesită ajustări periodice; conform ultimelor recomandări CODATA din anul 1998, din 20 de constante standard, doar 3 (viteza luminii în vid, constanta magnetică  și cea electrică) sunt fixe, celelalte 17 aflându-se în standarde relative al căror ordin de incertitudine variază între 103 și 1011 (Curierul de Fizică nr. 41/Iunie 2002, pagina de internet a Fundației Horia Hulubei). Deși sunt fundamentale în fizică  și chimie, numărul constantelor variază de la un subiect emițător la altul, CODATA prezentând 20, iar Wikipedia enumeră 34.  Și ateismul este deci o credință. Rezumând, Emil Cioran spunea că: „Omul religios începe cu credința în Dumnezeu, iar omul de  știință sfârșește cu credința în Dumnezeu”[1].

Știința modernă a apărut în secolul al XV-lea, iar marea majoritate a savanților erau creștini. Ideea conform căreia  știința neagă existența lui Dumnezeu a fost lansată în 1896 de Andrew Dickson White, în cartea „O istorie a războiului dintre  știință  și teologie în cre știnism”. În prima parte a secolului XX, ideea a fost foarte răspândită, însă ulterior istoricii  și savanții au realizat că este doar un mit. Astăzi, cartea lui A.D. White este privită de experți ca o glumă proastă, dar printre oamenii de rând, mitul a rămas. Comunismul instaurase prejudecata că, dacă ești om de  știință (sau de acord cu „descoperirile științei”) nu poți crede ce spune Biblia. Sub acoperirea  științei, Cuvântul lui Dumnezeu era atacat în aproape orice școală sau universitate din lume. Dar dacă studiem istoria  științei  și citim despre savanții care au făcut cele mai importante descoperiri sau invenții, nu putem decât să ne minunăm de faptul că așa de mulți dintre ei au crezut în existența lui Dumnezeu ca aparținând unei sfere inaccesibile omului, iar unii au fost creștini dedicați. Ca  și în trecut, mulți oameni de  știință cred astăzi că Dumnezeu există  și că El a creat Universul.

Istoria ultimului mileniu consemnează faptul că religia creștină a creat cadrul conceptual în interiorul căruia  știința modernă s-a născut  și s-a dezvoltat. Filosofii din a doua jumătate a secolului XX recunosc că deși demersul  științific provine din viziunea creștină (legile logicii, caracterul ordonat al lumii, fiabilitatea facultăților noastre cognitive, validitatea raționamentelor inductive etc.), el se bazează pe ipoteze ce nu pot fi probate. În ultimele două decenii, deși media de specialitate (ex. canalele National Geographic, Discovery) „ară valurile mării”  și continuă să prezinte evoluția ca pe un fapt dovedit, în țările occidentale (îndeosebi SUA), creaționismul a revenit în centrul atenției, iar modelul ateist al lumii este pus în dificultate, arătându-și limitele. Un sondaj efectuat de revista Newsweek în 2005 confirmă că 80% dintre americani cred că Dumnezeu a creat Universul.  În   aceeași notă, revista  științifică Nature scria în 1997 că aproape 40% dintre biologii, fizicienii  și matematicienii intervievați cred nu numai că Dumnezeu există, dar  și că ne ascultă rugăciunile  și răspunde la ele. Ei  știu că evoluționismul nu contrazice Biblia, ci contrazice dovezile  științei.

La 4 Octombrie 2007, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) a luat act de raportul d-nei Brasseur, care concluziona: „Creaționismul a fost pentru o lungă perioadă de timp un fenomen aproape exclusiv american. Dar astăzi, ideile creaționiste s-au răspândit în multe state din cele 47 membre ale Consiliului Europei: Belgia, Franța, Germania, Grecia, Italia, Olanda, Polonia, Rusia, Serbia, Spania, Suedia, Elveția, Turcia  și Marea Britanie”,  și, apreciind că creaționismul neagă evoluția speciilor prin selecția naturală  și nu poate fi pus pe picior de egalitate cu evoluționismul, APCE a decis cu 48 de voturi  și 25 împotrivă, să ceară statelor membre să se opună ferm predării în  școli a teoriei creaționiste ca disciplină  științifică. Aceasta era un ecou la decizia din același an a Curții Supreme a SUA, care statuase că „Creaționismul este religie, nu  știință,  și nu poate fi predat în sălile de clasă ale  școlilor publice”. Să nu ne pierdem cu firea. Emil Cioran spunea că „Religios e acel ce se poate lipsi de credință, dar nu de Dumnezeu”.

Biblia nu a fost scrisă ca o carte  științifică  și nu are scopul de a descrie funcționarea lumii fizice, ci pentru a explica principii spirituale – natura umanității, natura lui Dumnezeu, cum pot avea oamenii o relație personală cu Dumnezeu, sensul  și destinul omenirii. Galileo Galilei spunea: „Sfintele Scripturi nu ne-au fost date pentru a ne învăța cum merge cerul, ci cum se merge la cer”. Totuși, atunci când Biblia prezintă lumea fizică, este foarte exactă. Ofer aici o serie de exemple (demonstrative, nu exhaustive) de realități  și principii descrise în Biblie, sau permise de hermeneutica ei, cu mii de ani înainte de a fi confirmate  științific.

Structurile de idei sunt grupate în  șapte categorii tematice impuse de paradigma secolului al XXI-lea. Fiecare dintre cele 500 aserțiuni prezentate particularizează exigențe ale disciplinelor  științifice la care sunt raportate textele biblice expuse. Prezentarea în extenso a acestor texte evidențiază identitatea certitudinilor observației sau compatibilitatea hermeneuticii lor cu asumpțiile  științei. În epistemologie, îndoiala carteziană  și criteriul falsificabilității lui Karl Popper sunt metode esențiale. Paralel cu aprecierea credinței, în mai mult de 200 de utilizări, verbele Bibliei promovează cunoașterea activă: „căutați” (Matei 7:7: „Cereți,  și vi se va da; căutați  și veți găsi; bateți,  și vi se va deschide.”), „uitați-vă” (Matei 6:26: „Uitați-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră  și nici nu strâng nimic în grânare;  și totuși Tatăl vostru cel ceresc le hrăne ște. Oare nu sunteți voi cu mult mai de preț decât ele?”), „cercetați” (1 Tesaloniceni 5:21: „Ci cercetați toate lucrurile  și păstrați ce este bun.”), „încercați” etc.

În unele situații, claritatea adevărului  științific este ilustrată printr-un singur text biblic, în alte cazuri, bogăția semantică a Scripturilor a făcut utilă folosirea versetelor mai multor cărți în maniera logicii fuzzy. De cele mai multe ori însă, complexitatea ansamblului ideatic al aserțiunilor a necesitat o etalare a textelor sacre ca într-un puzzle cu piese nesubstituibile. Întrucât „Cuvântul Lui Dumnezeu este viu” (Evrei 4:12), același verset exprimă adevăruri  științifice în mai multe aserțiuni, probându-i virtuți cuantice de genul Quantum Entanglement, paradoxului non-localizării, al principiilor complementarității  și al incertitudinii (Werner Heisenberg). Descoperirea lor este o răsplătire în sine.

În fapt, Cuvântul  și Lumina este paralipomena ce desăvârșește la nivelul 500 edificiul ideatic al celor 302 aserțiuni dezvoltate în cartea „Biblia  și  Știința – Principii  științifice prezentate în Biblie”, publicată de Editura Risoprint Cluj Napoca în 2015 (proclamat de ONU drept „Anul Internațional al Luminii”) cu prilejul celebrării centenarului Teoriei Generale a Relativității. Ea fusese considerată de prestigioasa revistă  Știință  și Tehnică (în August 2015) „o carte gravă  și convingătoare”. În conținut  și formă, noua operă aduce omagiu lui Dumnezeu cu prilejul jubileului semi-milenar al intrării în galaxia Gutemberg (prin începutul Reformațiunii lui Martin Luther, prin traducerea  și tipărirea Bibliei). Devenind rosturi într-un Univers creat prin Cuvânt, rostirile „Sola Scriptura” și „Sola Fides” au schimbat lumea din temelii.

Legitimitatea interesului pentru problematica ei provine  și din faptul că la ultimul recensământ, 97% din populația României s-a declarat creștină, iar la nivelul anului 2011,    credincioșii monoteiști care recunosc Sfânta Scriptură a Vechiului Testament (creștini, musulmani  și evrei) reprezentau mai mult de 63% din populația Terrei. În alți termeni, există 14 milioane evrei, adică 0,02%, musulmanii numără 1,2 miliarde credincioși, iar creștinii sunt 2.264.492.000 adică 31% din locuitorii planetei. Dincolo de orizontul variabil al cifrelor, este general acceptat că Europa datorează Bibliei cea mai mare parte a fondului său identitar.

Monoteiștii sunt principalii destinatari ai acestei cărți (incluzând grupul Sancta simplicitas); lectura ei oferă  și satisfacția confirmării canonului biblic. Aflați în targetul lucrării, specialiștii cunosc poetica matematică a axiomelor  și pot savura armonia statistică a unei realități ciudate ale cărei înțelesuri scapă pe măsură ce este antamată. Scepticii de calitate pot afla aici răspunsuri la întrebări încă neformulate. Una din ele privește raportul dintre realul fizic  și cel metafizic. Alta poate fi: realitatea este programată și ne trăiește pe noi excluzând liberul arbitru, sau ea este un haos căreia creierul nostru îi dă sens? Este compatibilă suveranitatea lui Dumnezeu cu libertatea omului?

Dacă aprecierea valorii studiului de față revine publicului larg, importanța tematicii a fost semnificativ evaluată de cei mai mari savanți ai ultimului secol, prin axiome precum cele ce succed. „Fizica modernă ne conduce în mod necesar la Dumnezeu” (Arthur Eddington). „Teoria  științifică modernă ne obligă să ne gândim la Creator ca lucrând în afara timpului și spațiului… Universul pare să fi fost proiectat de un specialist în matematică pură” (James Hopwood Jeans). „În cercurile laice există o concepție greșită după care omul de  știință,  știind mai multe despre existență decât alții, ar trebui să fie ateu. Exact din contră: munca noastră ne aduce mai aproape de Dumnezeu” (Ernest Rutherford). „Nu este o coincidență că cei mai mari gânditori din toate timpurile au fost suflete profund religioase… Oricât de profund am ajunge cu cercetările, nu găsim nici o contradicție între religie  și  știință, ci dimpotrivă, o concordanță esențială. Religia  și  știința nu se exclud, ci se completează… Dumnezeu este prezent peste tot…” (Max Planck). „Toată  știința noastră în comparație cu realitatea, este primitivă  și copilăroasă,  și totuși este cel mai prețios lucru pe care îl avem… Cu cât studiez  știința, cu atât cred mai mult în Dumnezeu… Orice om de  știință serios trebuie să încerce un sentiment religios, neputând să- și imagineze că armonia pe care o descoperă   s-a putut face de la sine. În acest Univers incomprehensibil, se descoperă o infinită rațiune superioară…” (Albert Einstein). Wernher von Braun, „părintele” programului spațial american  și supervizor al primei aselenizări, afirma la Colegiul Belmont – Carolina de Nord: „În timp ce  știința ne învață tot mai mult despre Creațiune, religia ne învață tot mai mult despre Creator! … Singură credința în Dumnezeu va putea aduce o transformare necesară pentru a salva lumea de la o catastrofă,  știința  și religia sunt surori  și nu se contrazic. Cu cât vom înțelege mai bine Universul, cu atât vom admira mai mult pe Creator.” După ce a înconjurat Luna la bordul astronavei Apollo 8, Frank Borman a declarat: „Pe Dumnezeu nu L-am văzut, dar am văzut clar dovezile existenței Sale”. Primul om care a pășit pe Lună, astronautul Neil Armstrong, a conchis: „Mai important e că Iisus a pășit pe Pământ decât că omul a pășit pe Lună”.

Niels Bohr a intuit că în fizica cuantică funcționează principiul complementarității, extins  și aplicat ulterior  și în relația dintre  știință  și religie. De aceea, C.A. Coulson a definit  știința  și religia ca fiind „relatări complementare ale aceleia și realități”. Deși acest fapt face posibil ca ele să fie relativ independente, nu pot fi complet independente (C.A. Coulson, Science and Christian Belief, University of North Carolina Press, Chapel Hill, 1955, cap. 3).

Altfel spus, nu există conflict între Biblie  și  știință, ci diferențe de interpretare în interiorul confesiunilor de credință  și în interiorul comunității  științifice asupra acelorași date. Asistăm mai mult la confruntări de ideologie decât la contradicții între Biblie  și observațiile fizicii  și biologiei (care sunt deformate  și de terminologie), sau la clivaje între paradigmele lor. Nu este de mirare, întrucât deși Dumnezeu nu a creat nici teologia  și nici teoriile  științifice,  știința modernă este odrasla teologiei creștine născută în școlile monastice și dezvoltată în marile universități și instituții  științifice de azi. Caracterul non-intuitiv al realității „infinitului mic”, demonstrația că matematica este și incompletă și inconsistentă (realizată de Kurt Gödel), precum și imposibilitatea de a localiza un infim electron (interpretarea fizicii cuantice la  Școala de la Copenhaga în varianta lui Werner Heisenberg) au distrus mitul ideologic al certitudinii  științifice  și au pus în discuție însăși existența lumii fizice  și cognoscibilitatea ei. Deși nu conține detalii despre structura atomilor, despre ADN – ereditate sau funcționarea mecanicii cuantice, Biblia dezvăluie foarte mult despre natura ultimă a realității  și despre bazele lumii fizice, oferind ample principii transculturale cu aplicabilitate la toate problemele teoretice  și practice care confruntă omul  și omenirea într-un veac când supraviețuirea globală  și temele entropiei sunt tot mai abundente în media. Semnificativ, summitul de la Paris din Iulie 2015 privind încălzirea globală concluzionase că lumea este „caracterizată prin exces de știință  și deficit de conștiință”,  și considera conferința din Decembrie 2015 drept „a ultimei  șanse”. Din păcate, a fost o  șansă ratată.

Răspunsurile biblice privind natura realității și a vieții  și sensul Universului, catalizează dezvoltarea  științei  și tehnologiei în perspective etice covârșitoare în lumina chemării „Alege viața ca să trăiești tu  și sămânța ta.” (Deuteronom 30:19) adresată de Dumnezeu fiecărui om, cu asigurarea: „Te iubesc cu o iubire veșnică” (Ieremia 31:3).

Liviu Ardeiaș

(Deși sursa textelor biblice a fost http://www.ebible.ro/biblia/română-diacritice/ cornilescu/, Numele Mântuitorului este scris Iisus, conform fundamentărilor din:

http://www.ortodoxia.md/2012/11/cum-scriem-corect-numele-domnului-iisus hristos/; http://www.libertatea.ro/stiri/magazin/semnificatia-si-ortografia-numelui -lui iisus-mantuitorul-874791; https://www.tabu.ro/iisus-cum-se-scrie-corect/)

[1] citapedia.ro

DISTRIBUIȚI