Ion Andei Dorobanțu

Dacă ați ajuns până la această pagină, înseamnă că ați citit cartea Dlui Liviu Ardeiaș.  Și cred că, așa cum mi s-a întâmplat mie când am citit-o, ați remarcat  și ați fost impresionați de volumul imens de muncă al autorului, de erudiția sa (evidentă, pentru că altfel nu ar fi avut cum să caute  și să găsească textele pe care le citează – nici pe cele  științifice, nici pe cele biblice)  și mai ales de faptul că autorul nu impune, doar „pune alături” informații  și texte  științifice  și biblice.

Dar, dincolo de plăcerea ( și emoția!) de a citi (sau reciti) texte, cele mai multe de o mare profunzime, din cele două categorii de scrieri cărora autorul le dedică munca sa, este vorba aici de o lectură extrem de interesantă  și dintr-un alt punct de vedere. Pentru că, fără a recurge la vorbe mari sau la cine  știe ce sentințe, selecția de texte făcută de Dl Liviu Ardeiaș ne oferă posibilitatea de a observa  și un alt lucru. De multe ori se reproșează fie teologiei în sine  și teologilor, fie acelora dintre oamenii de  știință care s-au mărturisit ca fiind credincioși, direct sau sugerat, că pentru ei cercetarea  științifică  și deci încercarea, efortul, de înțelegere a lumii s-ar reduce la interpretarea cuvântului lui Dumnezeu, Natura, adică tot ce se află în afara noastră  și în noi, fiind doar un dat divin, o „construcție” pe care nouă nu ne-ar rămâne decât să o contemplăm  și, eventual, să punem de acord mica noastră înțelegere cu ceea ce a generat totul, adică Cuvântul lui Dumnezeu. Dar, citind chiar  și cu un minimum de probitate (de bună credință) lucrări teologice, vom observa fără îndoială că nu găsim texte din care să rezulte că Dumnezeu „ne-ar da” -nici măcar inspira!- descoperiri prin/în  științe! Însă, gândindu-ne -din nou, fără idei preconcepute!- putem observa adăugându-se o dimensiune divină celei exclusiv raționale ale căutărilor noastre,  și astfel putând deschide alte perspective  și a ne îmbogăți înțelegerea noastră.

Dar, chiar este posibil un asemenea lucru? Să ne gândim la Psalmul 50: „Căci iată, adevărul ai iubit. Cele nearătate  și cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi-ai arătat mie… ” Ceea ce face Liviu Ardeiaș în carte –  și acesta este, cred eu, unul dintre meritele sale cele mai importante – este să pună alături cele două feluri de cunoaștere: cea prin gândire rațională (a  științei)  și cea care pornește de la credința în Dumnezeu, care i -a dat omului mintea  și capacitatea de a căuta  și descoperi.

Când intervine însă Dumnezeu? În momentele de răscruce. Căci în munca de cercetare   (științifică) există/apar deseori asemenea momente.  Și, chemându-L pe Dumnezeu sau doar gândindu-ne le El, atunci El va „lumina cu poruncile sale” înțelegerile noastre.

Rândurile care urmează sunt scrise astfel cu gândul la această carte pe care vă pregătiți acum să o puneți deoparte  și, mărturisesc, sperând că sugestiile implicite ale textului v-ar putea determina să reluați lectura, mai ales în zonele care fie v-au interesat, fie v-au contrariat dar, poate  și unele  și altele, v-au ridicat întrebări noi sau v-au amintit unele mai vechi.

M-am mărginit aproape exclusiv, la Prolegomene  și la capitolele II  și VII, Cosmogonie  și Cosmologie  și Mecanica Cuantică  și Relativistă – domeniile  științei  și cunoașterii omenești prin  știință care, ele singure, construiesc o imagine a Universului de o măreție comparabilă cu cea a Creției divine.  Știința  și Teologia sunt două ferestre prin care omul poate privi, „inspectează”, Universul exterior  și cel interior. Iar ferestrele, oriunde se află ele, sunt ochi deschiși spre lume. Tot ce diferă este modul în care privim prin ele – „ochiul” cu care privim. Privim prin rațiune sau prin credință – cu ochiul fizic sau cu cel duhovnicesc. Căutăm înțelesuri din care să compunem o înțelegere  și să o împărtășim celorlalți. Dar omul are nevoie să treacă dincolo de privire  și să (și) vadă! Numai așa poate apărea înțelegerea.  Și dacă aș fi întrebat dacă înțelegerea umană  „se     potrivește” în context teologic, răspunsul meu ar fi că înțelegerea este imprimată în însăși zidirea fiineți umane. Există o frază tulburătoare în Sfânta Liturghie pe care doar Arhierii o pot rosti. Și o fac o singură dată, spunând „Doamne, Doamne, caută din cer  și vezi  și cercetează lumea aceasta pe care a zidit-o dreapta Ta  și o desăvârșește pe ea!” Un singur cuvânt este schimbat față de Psalmii 79 (15-16) „lumea” în loc de „via”. Sensul acestei schimbări este  și el copleșitor, dar nu îndrăznesc să vorbesc de aceasta, ci doar să spun că toată Creația (cu majusculă!) este privită ca încă așteptând desăvârșirea.  Și convingerea mea este că unul dintre rosturile profunde al ființei umane este ca tocmai această nevoie  și această lucrare spre desăvârșire să  și-o asume  și el, ceea ce îi poate oferi apropiere de Creatorul său.

Dar până la desăvârșire trebuie să trecem prin ceea ce Pr. Cleopa numește dezbrăcarea de patimi. Iar în munca  științei se întâmplă tot la fel. Pentru Sf. Ioan Scărarul, desăvârșirea este o scară cu 30 de trepte, cele ale urcușului dumnezeiesc, care se sprijină pe pământ  și ajunge la cer.  30, cât anii Mântuitorului când a primit Botezul  și S-a făcut cunoscut oamenilor ca Fiu al lui Dumnezeu. Aceste trepte îi sunt date  și omului de  știință autentic să încerce să le urce. Fiecare treaptă este importantă, pentru că reușind să o urci …ți se deschide orizontul, poți privi din ce în ce mai departe – condiția necesară, chiar dacă nu suficientă, a înțelegerii pentru a cunoaște.

Și este important,  și mai ales util, stilul ales de Dl. Liviu Ardeiaș de a transmite ceea ce vrea să ne transmită doar punând alături, cum spuneam, ceea ce a reușit el să vadă, privind  și prin fereastra  științei  și prin cea a teologiei. Fără să oblige, fără să polemizeze, fără să predice.

Ați găsit desigur la finalul cărții numele oamenilor de  știință care nu s-au sfiit să-L mărturisească pe Dumnezeu – să- și recunoască credința în El. Ceea ce mi-a adus aminte de o serie de articole care apar din când în când, în care nu doar se exprimă neîncrederea că „asemenea oameni” ar putea să fie în același timp performanți în  știința pe care o fac, ci se spune -sub semnături importante- că(toți) cei care cred în Dumnezeu (cel al creștinilor, căci nici Yahve, nici Alah, de ex. nu sunt pomeniți!) ar avea un IQ sensibil inferior celor care nu cred. Nu discut aceste articole. Dar îmi permit să vă dau  și eu în continuare o listă, chiar dacă veți regăsi aici nume pe care le-ați întâlnit la Dl. Ardeiaș. Evit să menționez nume ca Pascal de ex., Galilei, Kepler, Abatele Georges Lemaître  și alte mari personalități ale  științei de dinainte de secolul 20, ca să nu mi se reproșeze (mi s-a mai întâmplat) că la ei …„nu se pune”, pentru că aceasta ar fi fost regula vremii.

Doar pentru cinci nume (cu adevărat) uriașe fac o excepție și le comentez la final. Am ales doar personalități cu super-performanțe (re)cunoscute în  știință, în primul rând Premii Nobel, în al doilea rând conducători notabili de mari instituții  și alte figuri recunoscute de toată lumea pentru rezultatele lor – exclusiv cele științifice. Personal, îmi este foarte greu să consider (evit, din motive evidente, să spun „să cred”) că „ceva” din credința lor a fost o piedică sau, mai ales, a deformat gândirea  și activitatea lor de oameni de  știință. Cât despre aserțiunea de mai sus, că oamenii credincioși (creștinii în primul rând!) au (dovedibil !!!) un IQ sensibil inferior celor care sunt atei sau măcar agnostici…

A crede sau a nu crede este o decizie absolut personală. Există, este adevărat o vorbă a marelui eseist, poet, dramaturg  și filosof englez G.K. Chesterton, care spune că „Problema cu ateii nu este că nu cred în Dumnezeu, ci că pot crede în orice.” Dar, revin, decizia  este a dumneavoastră. Un singur lucru cred că este obligatoriu, mai ales în secolul în care trăim: respectul față de alegerea celuilalt.

Încep cu Premiile Nobel. O fac inclusiv pentru că într-un studiu intitulat „100 Years of Nobel Prizes” s-a observat un lucru cel puțin interesant: dintre toți laureații Premiilor Nobel din 1901 (primul an când s-a atribuit Premiul), până în anul 2000, o medie de 63.5% sunt creștini, indiferent de forma de creștinism pe care o practică! Pe domenii, avem 72.5% în Chimie, 65.3% în Fizică, 62% în Medicină sau Fiziologie (Biologia  și Genetica fiind incluse tot aici)  și 54% în Economie.

Iată doar câteva nume (în paranteză am pus anul Premiului  și domeniul pentru care a fost acordat, inclusiv, acolo unde am găsit, câteva vorbe ale lor):

Wilhelm Rontgen (1901, Razele X); Guglielmo Marconi (1909); Alexis Carrel (1912, pentru primele realizări ale suturilor vasculare); Max Planck (1918, teoria cuantelor); Charles Barkla (1917, pentru spectroscopia razelor X – pentru el, toată munca sa de cercetare făcea parte din căutarea lui Dumnezeu); Robert Milikan (1923, pentru descoperirea electronului); Arthur Compton (1927, pentru demonstrarea naturii corpusculare a radiației electromagnetice); Werner Heisenberg (1932, pentru crearea Mecanicii Cuantice); Max Born (1947, pentru interpretarea statistică a funcției de undă din Mecanica Cuantică); John Eccles (1963, neurofiziologie); doi dintre fondatorii fizicii laserilor – Charles Townes (1964 – pentru descoperirea efectului laser, el scriind  și despre „Convergeța  științei cu religia”)  și Arthur Schawlow (1981, care a spus: „pentru mine este nevoie de Dumnezeu în Univers  și în viața mea”); Anthony Hewish (1974, pentru contribuția sa la descoperirea pulsarilor: „Credința religioasă în Dumnezeu  și credința creștină … pot părea stranii gândirii de bun simț. Dar când lucrurile fizice cele mai elementare se comportăm în acest fel, ar trebui să fim pregătiți să acceptăm că cele mai profunde aspecte ale existnței noastre depășesc  înțelegerea noastră de bun simț.”); Werner Arber (1978, genetician  și microbiolog); Arno Penzias (1978, împreună cu Robert Wilson, pentru prima observare a radiației de fond a Universului, prima confirmare observațională a Big Bang-ului: „Întreaga realitate, într-o măsură mai mare sau mai mică, revelează scopul urmărit de Dumnezeu. Există o anumită legătură cu scopul  și ordinea lumii în toate aspectele experienței umane.”), Joseph Murray (1990, pionier al chirurgiei transplantului); John Gurdon (2012, pentru transformarea celulelor mature în celule stem); John Daniel Philips (1997, Membru Fondator al Socității pentru  Știință  și Religie); Peter Agre (2003, Profesor la U. Johns Hopkins); Gerhard Ertl (2007, care a spus: “Cred în Dumnezeu. (…) Sunt Creștin  și încerc să trăiesc ca un Creștin (…) Citesc foarte des Biblia  și încerc să o înțeleg.“); Brian Kobilka (2012); William Campbell (2015, biolog  și parazitolog);

Dintre cei care nu au fost Laureați Nobel, i-am ales pe:

William Thompson, Lord Kelvin; Giuseppe Mercali (scara Mercali în seismologie, preot catolic); George Stokes, Președinte al Royal Society; Pierre Teilhard de Chardin, paleontolog iezuit (unul dintre cei mai importanți teologi ai sec. 20, cel care a descoperit Omul din Peking); Arthur Eddington, astrofizician, care a furnizat dovada observațională a corectitudinii Teoriei Generale a Relativității; Kathleen Lonsdale, mare cristalograf irlandez, prima femeie care a fost aleasă Președinte al Uniunii Internaționale a Cristalografilor  și a Asociației Britanice pentru Progresul  Științei; Theodosius Dobzhansky, genetician, ortodox rus, care a criticat teoria „pământului, tânăr” în celebrul eseu „Nimic nu are sens în biologie decât în lumina evoluției” argumentând susținut că nu există conflict între religie  și  știință; Wernher von Braun; Mary Kenneth Jeller, călugăriță  și prima femeie care  și-a luat u doctorat în SUA în  știința computațională; Alonzo Church, unul dintre cei mai celebri matematicieni  și logicieni; Carl von Weizsäker, fizician teoretician, Președinte al Societății Max Planck (1970-1980); Stanley Jaki, preot benedictin, susținătorul ideii că  știința nu ar fi putut să se dezvolte decât în societatea creștină; Ben Carson, neurochirurg, primul care a separat doi gemeni uniți în zona capului; William Newsome, neurocercetător, membru al Academiei Naționale de  Științe a SUA, Co-Pre ședinte al „BRAIN Initiative”, unul dintre cele mai mari  și complexe proiect din istoria  științei (“Când discut cu ceilalți oameni de  știință … realizez că eu reprezint o ciudățenie – un creștin serios  și un cercetător respectat.“); George Ellis, co-autor cu Stephen Hawking al cărții „Large Scale Structure of Space-Time”, autoritate în Studiul Sistemelor Complexe; Juan Maldacena (fizician teoretician, teoria stringurilor  și principiul holografic); Antonino Zichichi, fost Președinte al Istituto Nazionale di Fisica Nucleare și fondator al Centrului de Cultură  Științifică „Ettore Majorana” de la Erice, Sicilia, colaborator al Vaticanului pentru relațiile între Biserică  și  Știință  și, în fine, Francis Collins, actualul Director al National Institutes of Health  și cel care a condus Proiectul Genomului Uman (1990-2003, cartarea genomului uman)  și care a spus că privește ADN-ul “informația tuturor lucrurilor vii” ca fiind „limba în care ne vorbește Dumnezeui iar complexitatea propriilor noastre corpuri  și a restului naturii (fiind) reflexia planului lui Dumnezeu.”.

Nu cred că ar mai fi ceva de adăugat după citirea acestor nume  și a împlinirilor pe care ei le-au dăruit omenirii. Voi trece deci la cele cinci personalități emblematice ale  științei despre care vorbeam.  Și încep cu un nume care pare să fie uitat de ambele tabere:

 Sir Francis Bacon (1561-1627)

A vorbit totdeauna despre posibilitatea cunoașterii prin raționament inductiv, la care adăuga necesitatea esențială a unei baze experimentale a oricărei cercetări. Lui îi datorăm ceea ce numim de atâta vreme „metoda  științifică”, primul dintre cei doi piloni care se consideră indispenabili pentru a certifica drept „ științifice” orice rezultat, descoperire sau cercetare – orice temă de discuție, am putea spune. Al doilea pilon este falsificabilitate, idee introdusă de filosoful Karl Popper (1959), criteriul fundamental care să deosebească ceea ce este „ științific” de ceea ce este „neștiințific”. Ca om de  știință, ca filosof, ca jurist, Bacon a lucrat respectându-și acest crez. Ceea ce nu l-a împiedicat să rămână profund credincios, mergând până la a denunța (demasca) ateismul ca fiind efectul unei gândiri, considerări a faptelor, abordare a unei probleme fără o necesară adâncime: “Este adevărat că puțină filosofie înclină mintea omului spre ateism, dar filosofia adâncă aduce mintea omului la religie; căci pe când mintea omului privește la cauze secunde împrăștiate, se poate întâmpla ca uneori să se oprească la ele  și să nu (mai) meargă mai departe.

Rene Descartes (1596-1650)

Mai tânăr cu 35  și supraviețuindu-i cu 23 de ani, un alt stâlp al filosofiei  și gândirii moderne, reprezintă  și el un exemplu de gândire rațională (cartesianismul !!!)  și geometria analitică, printre altele, fără a fi nici el mai puțin credincios decât Bacon (am găsit o afirmație că amândoi au fost mai puternic credincioși decât media oamenilor de știință ai vremii). Căutător permanent al adevărului lui Dumnezeu, el nu era mulțumit decât de sisteme filosofice în care Dumnezeu să ocupe o poziție centrală.

Încă  și mai interesanți sunt cei doi mari oameni de  știință care sunt poate cel mai adesea invocați pentru a „dărâma” practic orice formă (variantă) de creaționism.

Charles Darwin (1809-1882)

Procesul din 1925 în care profesorul John Scopes este judecat ( și condamnat) pentru predarea teoriei darwiniene a evoluției (omul a evoluat/„se trage” din ființe inferioare lui), încălcând legea statului Tennessee a marcat o luptă acerbă (care continuă  și astăzi  și, periodic, se amplifică ) între creaționism  și evoluționism. O luptă care aproape ca a explodat in 1960, cu premiera formidabilului film al lui Stanley Kramer „Inherit the wind”, cu Spencer Tracy  și Frederic March (văzut la noi sub titlul de „Procesul maimuțelor”).  Și, cum se spune, totul este OK, cu excepția faptului că Darwin a fost mai tot timpul invocat ca un exemplu de respingere -obligatorie pentru un (orice!) om de  știință serios !!!- a credinței în Dumnezeu.

Am căutat  și am găsit o mulțime de texte ale lui Darwin sau atribuite lui care arată cât de delicat este să apreciezi oameni de o asemenea ținută  științifică  și intelectuală  și, în final, cum poate fi chiar periculos să te grăbești să emiți sentințe. Dar nu am găsit surse sigure ale acestor texte. Am găsit însă „Darwin Correspondence Project”, care a regăsit  și publicat scrisorile scrise de el. Printre acestea figurează, (nr. 2814) scrisoarea din 22 Mai 1860 trimisă lui Asa Grey, considerat cel mai mare botanist american al sec. 19,  și (sau „dar”) în același timp unul dintre marii susținători ai ideii că  știința  și credința nu se exclud una pe celalaltă. Găsiți textul complet la http://www.darwinproject.ac.uk/letter/DCP-LETT-2814.xml#mark-2814.f8 ).

În această scrisoare, vorbind despre recenziile la „Originea Speciilor”  și despre faptul că    deși nu vede „la fel de clar ca alții  și cum mi-aș dori  și eu să văd, evidența unui plan  și a unor beneficii pentru toate părțile din care ne compunem”,  Darwin adaugă: „Pe de altă parte nu pot în nici un fel să fiu mulțumit cu imaginea acestui univers minunat  și în special a naturii omului,  și să conchid că totul este rezultatul unei forțe brute. Înclin să privesc totul ca provenind din legi proiectate, cu detaliile, fie ele bune sau rele, lăsate acțiunii a ceea ce putem numi întâmplare. Nu că aceaastă noțiune m-ar satsiface câtuși de puțin. Simt cu toată puterea că întregul subiect este prea profund pentru intelectul uman. Un câine ar putea la fel de bine specula asupra minții lui Newton. Să lăsăm fiecare om să spere  și să creadă așa cum poate el.”

Cred că este o adevărată lecție pentru modul în care ar trebui să se desfășoare oricând discuțiile între  știință  și religie, cu înțelegere  și respect reciproc  și evitând astfel cel mai dăunător pericol care poate să apară (uneori excesiv de ușor) – bigotismul. Fie de o parte, fie de cealaltă. Iar în ceea ce privește „binomul”, ca să folosesc un termen la modă în zilele noastre, legi date (proiectate)–detalii care hotărăsc rezultatul final, vedem aici un Darwin care îl anticipeasză cu peste o jumătate de secol pe cel care avea să spună „Vreau să  știu gândurile lui Dumnezeu…”  și al cărui nume este Albert Einstein.

Înainte de a vorbi însă despre el, am o rugăminte: făceți-vă totdeauna propria interpretare la textele pe care le citiți despre mari oameni  și ai  științei  și ai religiei (și aceasta după ce v-ați asigurat că sunt autentice!). Evitați pe cât se poate comentariile care nu explică ceea ce spune autorul, ci ne spun ce crede comentatorul despre textul sau citatul în cauză. Ceea ce este cu totul altceva!

Albert Einstein (1879-1955)

Einstein: Dumnezeu nu joacă zaruri

Bohr: Einstein, încetează să-i mai spui lui Dumnezeu ce să facă!

Hawking: Categoric El joacă zaruri, dar uneori ne derutează aruncându-le acolo unde nu pot fi văzute.

Bohr: Opusul unui fapt este lucru fals, dar opusul unui adevăr profund poate foarte bine să fie un alt adevăr profund

Dincolo de faptul că a fost un uriaș fizician  și una dintre cele mai puternice  și marcante personalități ale sec. 20, Einstein o fost o persoană cu totul specială, cu un dar rar de a formula (spontan  și fără a-și jigni vreodată interlocutorul!) replici ferme  și decisive. Dar citatele din el trebuie atent verificate pentru a ne convinge că sunt autentice  și chiar atunci trebuie invocate cu multă atenție,  și când intenționăm să le folosim ca argument favorabil în vreo discuție pe care o purtăm  și, în fond, cu tot respectul pe care i-l datorăm.

Spun aceasta pentru că de cele mai multe ori Einstein „se adapta” interlocutorului sau publicului cu care vorbea, ceea ce face cel puțin delicat, dacă nu dificil să decizi care este sensul real atribuit de el cuvintelor pe care le rostea. Îl definește bine John Broke, profesor de  știință  și religie  la Oxford, ținând seama  și de refuzul repetat al lui Einstein de a fi calificat ( și invocat!) ca ateu: „Einstein nu era un teist convențional … Ca mulți alți mari oameni de  știință, el este mai curând ciudat privind religia  și  și nu totdeauna consistent de la o perioadă la alta”.

Se vorbește de multe ori despre modul „critic” al lui Einstein de a aborda subiectul religiei  și al credinței. Se fac de ex. trimiteri la o scrisoare (ianuarie 1954) către filosoful Eric Gutkind din care se citează de preferință fragmentul în care Einstein spune: „Cuvântul Dumnezeu nu este pentru mine nimic mai mult decât expresia  și produsul slăbiciunii omenești, Biblia o colecție de legende onorabile dar încă primitive, care sunt totuși destul de copilărești”. Dar nu  și continuarea, „Pentru mine, religia ebraică, la fel cu toate religiile, este o încarnare a celor mai copilărești superstiții.” Citind astfel întreaga scrisoare se poate vedea că subiectul propriuzis este unul mult mai general  și privește comentariile privind tezele susținute de Gutkind.

De aceea am ales să mă opresc pentru Dv., fără a le comenta în vreun fel, la două texte, unul din 1936  și celălalt din 1932, amândouă exemplare pentru felul în care un mare  și adevărat om de  știință înțelege să discute despre ceea ce se poate vedea atunci când privim lumea prin aceste amândouă ferestre care ne-au fost deschise,  știința  și religia.

 Primul text, anul 1936. La 19 ianuarie, Einstein primește o scrisoare de la o fetiță de 12 ani, Phyllis, care îi pune două întrebări, din parte clasei sale de la  Școala de Duminică: „Se roagă oamenii de  știință?  Și pentru ce se roagă?”.  Și îi răspunde după doar cinci zile!

Dragă Phyllis,

Încerc să răspund întrebării tale cât pot de simplu. Iată răspunsul meu:

Oamenii de  știință consideră că orice se întâmplă, inclusiv problemele omenești, se datorează legilor naturii. De aceea un om de  știință nu poate fi înclinat să creadă că desfășurarea evenimentelor poate fi influențată de de rugăciune, adică de o dorință manifestată supranatural.      Trebuie, totuși, să acceptăm că noi cunoaștem doar imperfect aceste forțe, astfel încât în final credința în existența unui spirit final, ultim, se sprijină pe un anumit fel de credință. O asemenea credință continuă să fie larg răspândită chiar  și în condițiile realizărilor actuale ale  științei.

Dar de asemenea, oricine este implicat serios în preocupările  științei devine convins că există un spirit care este manifest în legile universului, unul cu mult superior celui al omului. În acest fel, implicarea în  știință duce la un sentiment religios de un fel special, care este cu siguranță diferit de religiozitatea cuiva care este mai naiv.

Cu calde salutări, al tău, A. Einstein

Al doilea text, sfârșitul anului 1932. Einstein scrie o mărturisire, un crez al său (chiar așa se intitluează – Mein Glaubensbekenntnis – Mărturisirea crezului meu; manuscrisul se află la Universitatea ebraică din Ierusalim). Încheierea este următoarea:

Cea ma frumoasă  și mai profundă experiență pe care o poate avea un om este sentimentul tainicului. Acesta este principiul care se află la baza religiei precum  și al oricărei strădanii serioase în artă  și  știință. Cel care nu a trăit această experiență mie mi se pare că, dacă nu este mort, cel puțin este orb.

A simți că dincolo de orice poate fi experimentat există un ceva pe care mințile noastre nu-l poate cuprinde, ale cărui frumusețe  și sublim ajung la noi doar indirect, ca o slabă reflexie, aceasta înseamnă religiozitate. În acest sens eu sunt religios. Pentru mine este îndeajuns să mă uimesc în fața acestor secrete  și să încerc cu umilință să cuprind cu mintea mea chiar  și o simplă imagine a nobilei structuri a tot ce există.

Vorbele lui Einstein  și mai ales cele care privesc subiecte „generale”, cum ar fi politica  și religia trebuie citite  și mai ales interpretate ținând în primul rând seama de personalitatea lui (absolut cople șitoare!)  și de …„stilul” lui. Un lucru se impune însă cu toată claritatea – la el ca  și la ceilalți despre care am vorbit mai sus  și la toți oamenii de  știință din lista pe care am menționat-o: la nici unul  și niciodată poziția lor personală față de religie  și de credința lor nu le-a influențat sau, mai bine zis, nu le-a alterat judecata lor de cercetători! Ceea ce se va vedea (poate în  și mai mare măsură) la cel cu care închei această postfață:

 Sir Isaac Newton (1642-1727)

Newton este cel care a transformat Filosofia Naturală în Fizica pe care o cunoaștem ( și unii dintre noi o practicăm) astăzi  și care ne-a dat prima unificare (cuvânt, idee, căutare care marchează aprope neîntrerupt de atunci încoace cel puțin sferele cele mai înalte ale cercetării de fizică): unificarea lumii terestre cu cea cosmică sub aceleași legi ale Naturii. Multă lume îl consideră cel mai important om de  știință din istorie. A dominat, aproape neclintit pentru mai bine de două secole – cel puțin până la confirmarea observațională de către Eddington a Relativității Generale a lui Einstein. A „depășit” acel ipse dixit medieval, (El) însuși a zis, „El” fiind Maestrul, oricine ar fi fost acesta, nu doar invocat ci recunoscut  și impus ca referință fundamentală, suficientă pentru a nu mai face necesară vreo formă de analiză, judecată, evaluare, personală. ( Și să ne aducem aminte că populară mai era  și o altă „zicere”, Dixi et salvavi animam meam, ajunsă la noi tot în latină, ea aparținând de fapt Profetului Ezechiel -4.19,21- care ne spune astfel că recunoașterea, mărturisirea păcatului este singura care ne poate mântui!)

Newton este astfel cel care a pus în locul „citării” unei autorități recunoscute  și acceptate, obligația recurgerii la experiment sau observație pentru a confirma corectitudinea unei descoperiri sau a unei afirmații – esența metodei  științifice, care astăzi domnește stăpână în lumea  științei. Iar el devine reperul fundamental al raționalismului cercetătorului  științific.

În 1727 vine însă prima surpriză. John Conduitt, soțul extrem de iubitei nepoate a lui Newton  și executorul tesamentar al acestuia, publică o serie de mansucrise necunoscute ale lui Newton (cum au rămas necunoscute atâta timp este o altă poveste, cu o mare încărcătură emoțională!). Nu era însă vorba de lucrări sau note de  știință, ci de studii de religie (peste un milion de cuvinte!) despre care afla acum  și publicul larg că de fapt constituiseră o parte extrem de importantă a activității sale. 200 de ani mai târziu (1936), o încă  și mai mare surpriză, care vine să completeze imaginea lui Newton. La o licitație la Londra, John Maynard Keynes, unul dintre cei mai mai economiști ai sec. 20 (căruia îi datorăm macroeconomia modernă), cumpără toate manuscrisele, printre care  și manuscrise alchimice…

Dar, „răspândit”  și în fizică,  și în matematică,  și în teologie,  și în alchimie, Newton a rămas, în același timp, esențialmente un om credincios. Îl găsim astfel vorbind despre Dumnezeu în celebra sa Principia Mathematica Philosophiae Naturalis, una dintre cărțile fundamentale ale omenirii,  și spunând: Această Ființă care guvernează toate lucrurile, nu ca un suflet al lumii, ci ca Domn peste toate. … Dumnezeul Suprem este o ființă eternă, infinită, absolut perfectă …  și că din aceastgă stăpânire urmează că Dumnezeu adevărat este o Ființă vie, înțelegătoare  și puternică. … El nu este veșnicie  și infinitate, ci veșnic  și infinit; el nu este durată sau spațiu, ci dăinuie  și este prezent.  Și ca să fie lucrurile  și mai clare, găsim în manuscrisul Keynes 7 (nedatat), intitulat „O scurtă temă a adevăratei Religii”, un Newton vorbind vehement despre ateism: „Ateismul este atât de lipsit de sens  și odios omenirii încât niciodată nu a avut prea mulți profesori.

Nu la aceste lucruri mă voi opri, nici la studiile de alchimie (alt milion de cuvinte), caracterizate de Maynard Keynes ca „nefiind cu nimic mai puțin „sănătoase (sane) decât studiile  și notele sale de fizică”, nici cele de religie. Newton, cum spuneam, era un om profund credincios (nu doar „relgios”), dar de o „culoare” aparte, fiind antitrinitarian. Vă voi da doar câteva fragmente din copleșitoarea conferință „Newton, omul” pregătită de John Maynard Keynes pentru a fi prezentată la Royal Society în 1942, cu ocazia tricentenarului nașterii lui Newton dar întârziată de război până în iulie 1946. Atunci, Lordul Keynes nu mai era de trei luni. Fratele său, Sir Geoffrey Keynes este cel care i-a citit conferința, din care vă ofer fragementul care urmează  și în care cred că îl regăsim pe Newton cel mai aproape de întreaga sa măreție.

(Din John Maynard Keynes, „Newton omul”)

“Newton nu a fost primul (om) din era rațiunii. A fost ultimul dintre magicieni, ultimul dintre babilonieni  și sumerieni, prima minte mare care privea la lumea vizibilă  și la cea intelectuală cu  aceiași ochi cu care priveau cei care au început să construiască moștenirea noastră intelectuală acum mai puțin de 10 000 de ani.

De ce îl numesc magician? Pentru că el privea la întregul univers  și la tot ce se află în el ca o enigmă, ca un secret care ar putea fi descifrat aplicând gândirea pură la o anumită evidență, la anumite indicii mistice pe care Dumnezeu le-a lăsat pe lume pentru a permite fraternității esoterice un fel de vânătoare de comori ale filosofilor … El privea universul ca o criptogramă a Atotputernicului – la fel cum  și el îmbrăcase într-o criptogramă descoperirea calculului (diferențial  și integral) când comunica cu Leibniz. Prim gîndire pură, prin concentrarea minții, credea el, enigma ar fi revelată inițiatului.

El a descifrat enigma cerurilor.  Și credea că prin aceleași puteri ale imaginației sale introspective ar putea descifra enigma Divinității, enigma evenimentelor trecute  și viitoare divin pre-hărăzite, enigma elementelor  și a constituiii lor dintr-o materie primară, enigma sănătății  și a nemuririi. Totul i-ar fi revelat, numai să poată rămâne concentrat până la final, fără a se întrerupe, fără să-i intre cineva în cameră, citind, copiind, probând – totul făcut de el însuși, fără nici o rupere de numele lui Dumnezeu, fără nici o dezvăluire, fără nici o deconectare nepotrivită sau critică din partea cuiva, cu frică, strângându-se în sine pe măsură ce lua cu asalt aceste lucruri, pe jumătate hărăzite, pe jumătate interzise, târându-se înapoi în sânul Dumnezeirii ca în pântecele mamei sale.

Ce ar mai putea fi spus? Nu  știu. Poate să ne aducem (încă odată) aminte de ce spunea Einstein (un text fabulos care, ca de atâtea ori este citat incomplet, în cazul acesta limitându-se la ultima propoziție,  și aceea modificată!): „I want to know how God created this world. I’m not interested in this or that phenomenon, in the spectrum of this or that element. I want to know His thoughts, the rest are details” (Vreau să  știu cum a creat Dumnezeu lumea aceasta. Nu mă interesează un fenomen sau altul, un spectru al unui element sau al altuia. Eu vreau să  știu gândurile Sale, restul sunt detalii) Am citit un comentariu la acest citat, în care autorul „explica” ce înțelegea el prin aceste cuvinte.  Și spunea că Einstein se arăta că „este teoretician  și nu experimentator”  și ne lămurea că prin „Dumnezeu” el înțelegea (de fapt) „legile naturii”! Ca  și cum ar exista vreo deosebire…

În încheiere aș vrea să spun că unul dintre meritele principale ale unei cărți adevărate este să ne facă să ne punem întrebări.  Și, dacă, așa cum spuneam la început, ați ajuns până la aceste pagini, înseamnă că ați citit „Cuvântul  și Lumina” a D.lui Liviu Ardeiaș  și sunt convins că această carte v-a făcut într-adevăr să vă puneți întrebări. Răspunsurile, sunt evident ale dumneavoastră…

Ion Andrei Dorobanțu
Fizicanul teoretician Andrei Dorobanțu este Outreach and Communication Officer al ATLAS Cluster România (Institutul National de Fizică și Inginerie Nucleară Horia Hulubei) și Senior Editor al revistei  „Știință  și tehnică”.

DISTRIBUIȚI